Osiu, episcopul cetăţii Corduvei, zise: „Nu atât obiceiul cel rău, cât mai vârtos corupţia cea prea vătămătoare a cârmuirii afacerilor bisericeşti trebuie să se dezrădăcineze chiar din temeliile ei, ca nici unuia dintre episcopi să nu-i fie iertat a se muta dintr-o cetate mică în altă cetate. Căci este vădit pretextul acestei cauze, pentru care se fac unele ca acestea. Căci niciodată nu s-a putut afla vreunul din episcopi, care să fi năzuit a se muta de la o cetate mai mare la o cetate mai mică, prin ceea ce s-a dovedit că unii ca aceştia s-au aprins cu un înfocat chip al lăcomiei după averi, şi au slujit mai mult trufiei, ca să se pară că au câştigat stăpânire mai mare. Prin urmare, nu sunt oare de acord ca astfel de răutate să se pedepsească mai aspru, căci socotind că unii ca aceştia nici comuniunea laicilor nu se cuvine să o aibă?” Episcopii ziseră cu toţii: „Toţi sunt de acord”.

Episcopul Osiu zise: „Iar de s-ar afla vreunul aşa de nebun ori îndrăzneţ, încât să fi­e de părerea de a aduce o oarecare scuză pentru unele ca acestea, adeverind că i s-au adus scrisori de la popor, vădit este că s-au putut corupe câţiva oarecari cu plată şi cu preţ pentru ca să facă tulburări în Biserică, ca şi cum ar dori, fireşte, să-l aibă pe dânsul episcop. Deci socotesc ca acest fel de vicleşuguri şi uneltiri sunt cât mai vrednice de pedeapsă, încât unul ca acesta nici la sfârşitul vieţii să nu se învrednicească nici chiar de comuniunea laicilor. Răspundeţi deci, sunteţi de acord cu această socotinţă?” Răspuns-au: „Se aprobă cele spuse”.

Episcopul Osiu zise: „Aceasta încă este de nevoie a se adăuga ca nici unul dintre episcopi să nu treacă de la eparhia sa în altă eparhie, în care se găsesc episcopi, fără numai de s-ar chema de fraţii cei ce sunt într-însa; spre a nu se părea că noi închidem uşile dragostei. Asemenea trebuie să ne îngrijim şi pentru ca, dacă în vreo eparhie careva dintre episcopi ar avea pricină împotriva fratelui şi împreună episcopului său, nici unul dintre aceştia să nu cheme episcopi din altă eparhie drept judecători. Iar dacă cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar părea că este condamnat în vreo pricină şi ar socoti că pricina lui nu este rea, ci bună, ca astfel să se înnoiască judecata, de s-ar părea dragostei voastre să cinstim memoria Sf. Petru şi să se scrie lui Iuliu, episcopul Romei, în privinţa celor care s-au judecat, ca prin episcopii vecini ai eparhiei, de ar trebui, să se înnoiască judecata şi el să dea pe judecători. Iar de nu s-ar putea dovedi că pricina lui este de acest fel, încât să fie nevoie de a doua judecată, atunci cele o dată judecate să nu se mai desfacă şi cele făcute să rămână întărite.

Episcopul Gaudenţiu zise: „Dacă vreunul dintre episcopi s-ar caterisi prin sentinţa episcopilor care se află în vecinătate şi ar zice că din nou va aduce motive de apărare pentru sine, atunci să nu se pună altul în scaunul său până ce episcopul Romei, cunoscând chestiunea, ar da hotărâre în privinţa aceasta”.

Episcopul Osiu zise: „Hotărască-se că dacă vreun episcop s-ar pârî şi, întrunindu-se episcopii acelui teritoriu, l-ar scoate din treapta lui, şi el, ca şi când ar fi fost chemat, s-ar refugia (cu apel) la prefericitul episcop al Bisericii Romei şi acesta ar voi să-l asculte şi ar socoti că este cu dreptate a se cerceta din nou pricina lui şi va crede de cuviinţă, să scrie episcopilor învecinaţi cu eparhia, ca aceştia să cerceteze totul cu de-amănuntul şi cu temeinicie, şi să aducă sentinţă în chestiune, potrivit fidelităţii adevărului. Iar dacă vreunul dorind să se asculte din nou pricina lui şi la rugămintea lui episcopul Romei ar socoti să judece, şi acesta ar trimite presbiteri din partea sa, să fie în puterea acestui episcop de a judeca ori de este bine şi de a se hotărî dacă trebuie să trimită judecători împreună cu episcopii învecinaţi, ca judecători vor avea puterea aceluia de a judeca, care i-a trimisul aceasta este a se primi. Iar dacă episcopul Romei ar socoti că pentru cunoaşterea pricinii episcopului ajunge şi sentinţa dată mai înainte împotriva episcopului, să facă ceea ce s-ar părea preaînţeleptului său sfat că este bine”. Episcopii au răspuns: „Se primesc cele spuse”.

Episcopul Osiu zise: „Dacă s-ar întâmpla vreo eparhie, în care se află episcopi mai mulţi, să absenteze un episcop şi acela pentru oarecare lenevire nu ar voi să se înfăţişeze şi să hotărască împreună asupra aşezării episcopilor, iar mulţimile adunându-se s-ar ruga să se facă aşezarea episcopului cerut de dânşii, trebuie ca mai întâi episcopul cel ce a absentat să se înştiinţeze prin scrisorile exarhului eparhiei (înţeleg adică ale episcopului mitropoliei) că mulţimile se roagă a li se da lor păstor, socotind cum că bine este a se aştepta ca să vie de faţă şi acesta. Iar de nu ar veni, fiind poftit şi prin scrisori, şi nici nu ar răspunde prin scrisoare, trebuie să se satisfacă voinţa mulţimii. Trebuie să se cheme însă şi episcopii eparhiei învecinate pentru aşezarea episcopului mitropoliei. Dar în general să nu fie iertat a pune episcop într-un sat sau într-o cetate mică, pentru care ajunge şi un singur presbiter; căci nu este nevoie să se aşeze episcopi acolo, ca să nu micşoreze numele şi autoritatea episcopului. Şi episcopii eparhiei, după cum am spus mai înainte, sunt datori a aşeza episcopi în alte cetăţi, în care s-a găsit că şi mai înainte au fost episcopi. Iar de s-ar afla că într-o cetate aşa de mult a sporit numărul poporului, încât să se socotească vrednică şi de episcopie, apoi aceia să primească şi episcopi. Toţi sunt de acord cu aceasta?”. Răspuns-au toţi: „De acord”.

Episcopul Osiu zise: „Starea defavorabilă a împrejurărilor noastre şi multe străduinţe şi cererile nedrepte ne-au făcut să nu avem atâta tihnă şi libertate câtă trebuie să avem. Căci mulţi dintre episcopi nu întrelasă a se duce în tabără, şi mai ales cei din Africa, care, precum am aflat de la iubitul nostru frate şi împreună episcop Gratu, nu primesc sfaturile cele mântuitoare, ci le defăimă, aşa încât un om aduce la lagăr cele mai multe şi deosebite cereri, care nu pot să fie de folos bisericilor şi nu ajută şi nici nu sprijină pe săraci şi pe mireni sau pe văduve, cum ar trebui să se întâmple şi cum este de cuviinţă, şi mijlocesc unora demnităţi şi funcţiuni lumeşti. Deci această anomalie ne pricinuieşte pagubă nu fără oarecare sminteală şi osândă. Că am socotit a fi mai cuviincios ca episcopul să dea ajutorul său aceluia care este asuprit de cineva, sau dacă vreuna din văduve s-ar nedreptăţi, sau iarăşi dacă vreun orfan s-ar lipsi de cele ce i se cuvin, de cumva şi aceste cauze ar avea cerere dreaptă. Deci, iubiţi fraţi, fiind cu toţii de acord asupra acestei chestiuni, să hotărâţi că nici unui episcop nu i se cuvine să meargă la tabără, afară de aceia pe care i-a chemat preaevlaviosul nostru împărat prin scrisorile sale. Dar fiindcă de multe ori se întâmplă ca unii, având trebuinţă de graţiere, să se refugieze la Biserică, deoarece pentru păcatele lor s-au osândit la închisoare sau la deportare în vreo insulă, sau dacă li s-a dat orice fel de pedeapsă, unora ca aceştia să nu li se denege ajutorul, ci fără întârziere şi fără îndoială să li se ceară iertare. Deci, dacă sunteţi de acord cu acestea, cu toţii să votaţi pentru”. Răspuns-au toţi: „Să se hotărască aceasta”.

Episcopul Osiu zise: „Înţelepciunea voastră să hotărască şi aceasta: deoarece s-a socotit ca nu cumva vreunul dintre episcopi, ducându-se la tabără, să cadă sub osândă, dacă unii ar avea cereri de acest fel, de care am pomenit mai sus, să le trimită prin diaconul său. Căci faţa slujitorului nu este odioasă, ci cele ce i s-au încredinţat mai curând le poate exopera”. Răspuns-au toţi: „Acestea încă se hotărăsc”.

Episcopul Osiu zise: „Socot ca şi următoarele să se hotărască: Dacă episcopii din oarecare eparhie ar trimite cereri către fratele şi împreună episcopul lor, cel ce se află în cetatea mai mare, adică în capitală, metropolă, el să trimită pe diaconul său şi cu acesta cererile, dându-i aceluia şi scrisori de recomandare, scriind deci, fireşte, şi către fraţii şi împreună episcopii noştri, care ar fi petrecând în acelaşi timp în locurile ori în cetăţile în care preaevlaviosul împărat chiverniseşte afacerile obşteşti. Iar dacă vreunul dintre episcopi ar avea prieteni la curtea palatului şi ar voi să-i roage pentru ceva preacuviincios, să nu se sfiască de a-i ruga şi prin diaconul său, şi de a le da însărcinarea ca să acorde celui ce se roagă ajutorul lor cel folositor. Iar cei ce se duc la Roma, precum am zis mai înainte, trebuie să dea cererile pe care le-ar avea iubitului nostru frate şi împreună episcop Iuliu, ca el mai înainte să le cerceteze, ca nu cumva vreuna din ele să fie prea îndrăzneaţă, şi aşa să-i trimită la tabără, acordându-le ajutorul şi îngrijirea sa”. Toţi episcopii au răspuns că sunt de acord şi că hotărârea aceasta este foarte potrivită.

Episcopul Osiu zise: „Socotesc că este de trebuinţă şi aceea ca să se cerceteze cu toată grija şi sârguinţa că, dacă vreun bogat sau scolastic din for s-ar învrednici a se face episcop, să nu se aşeze în episcopat mai înainte, până nu va fi îndeplinit slujba de citeţ, şi de diacon, şi de presbiter, ca prin fiecare treaptă, de s-ar socoti vrednic, să poată păşi progresând spre înălţimea episcopiei. Şi va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, fireşte, nu prea mică, prin care să se poată cunoaşte credinţa lui şi felul onestităţii moravurilor şi statornicia şi buna cuviinţă a lui; şi socotindu-se el vrednic de preoţia cea dumnezeiască, să se bucure de cinstea cea mai mare. Căci nici nu se cuvine şi nici priceperea, nici bunele moravuri nu admit a se tinde la aceasta, la episcopie, cu îndrăzneală şi cu uşurinţă, încât ori episcopul, ori presbiterul, ori diaconul să se pună în chip uşuratic, că aşa cu drept cuvânt s-ar socoti neofit; fiindcă chiar şi preafericitul Apostol, care a fost şi învăţătorul neamurilor, se vede că a oprit să se facă prea degrabă aşezările în treptele ierarhice; fiindcă cercetarea făcută într-un timp mai îndelungat va putea arăta după cuviinţă vieţuirea şi moravurile fiecăruia”. Zis-au toţi că sunt de acord şi nicidecum nu trebuie să se desfiinţeze acestea.