Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoţească, rânduielile canonice le sunt mărturii şi îndreptări, pe care primindu-le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: „Întru calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăţia” (Ps 118, 14) şi: „Ai poruncit ca mărturiile tale să fi­e dreptate în veac; înţelepţeste-mă, şi viu voi fi” (Ps 118, 138; Ps 118, 144). Şi dacă glasul proorocesc (profetic) ne porunceşte nouă să păzim în veac mărturiile lui Dumnezeu şi să vieţuim întru ele, este învederat (evident) că ele rămân neclătinate şi nestrămutate, căci si văzătorul de Dumnezeu Moise zice astfel: „Acestora nu este a li se adăuga (nimic) şi nici nu este să se scoată (ceva) dintr-însele” (Dt 12, 32). Şi dumnezeiescul apostol Petru, proslăvindu-se întru ele, strigă: „Spre care şi îngerii doresc să privească” (1 Ptr 1, 12), şi Pavel zice: „Chiar dacă noi, sau înger din cer de ar binevesti vouă, în afară de ceea ce v-am binevestit noi vouă, să fie anatema” (Ga 1, 8).
Aşadar, acestea astfel fiind, şi fiindu-ne nouă mărturie, bucurându-ne de ele ca şi când cineva ar găsi comori multe, cu bucurie (ne însuşim) primim în inimile noastre sfintele canoane, şi întărim întreaga şi nestrămutată orânduire a lor, a celor ce sunt aşezate de către sfintele trâmbiţe ale Duhului, ale preaslăviţilor apostoli, ale celor şase sfinte sinoade ecumenice, şi ale celor ce s-au întrunit local pentru aşezarea unor astfel de rânduieli, şi ale sfinţilor noştri părinţi. Căci ei toţi sunt luminaţi de către unul şi acelaşi Duh, au orânduit cele de folos. Şi pe acei pe care ei îi supun anatemei, şi noi îi dăm anatemei; şi pe cei care îi supun caterisirii, şi noi îi caterisim; şi pe cei care îi supun afurisirii, şi noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării (epitimiei), şi noi aşijderea îi supunem. Căci dumnezeiescul apostol Pavel, care s-a urcat în al treilea cer şi a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: „Fără iubire de argint să fie purtarea voastră, îndestulându-vă cu cele de faţă (pe care le aveţi)” (Evr 13, 5).

De vreme ce, cântând ne încredinţăm lui Dumnezeu: „Întru dreptăţile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale” (Ps 118, 16), este mântuitor ca toţi creştinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire cei îmbrăcaţi cu vrednicia preoţească.
Drept aceea, orânduim că tot cel ce vrea să fie înaintat în treapta episcopiei să ştie (cunoască) desăvârşit Psaltirea, pentru ca astfel, din aceasta, să se îndemne a învăţa şi întreg clerul său. Să se ispitească însă cu dinadinsul de către mitropolit, dacă are osârdie să citească cu pătrundere, iar nu în trecere (superficial), atât sfintele canoane, cât şi Sfânta Evanghelie, cât şi cartea dumnezeiescului apostol, şi toată dumnezeiasca Scriptură, şi să se poarte după poruncile dumnezeieşti, şi să înveţe poporul său. Căci fiinţa ierarhiei noastre sunt cuvintele cele predanisite de Dumnezeu, adică adevărata cunoaştere a dumnezeieştii Scripturi, precum a rostit marele Dionisie Areopagitul (în scrierea sa „Despre Ierarhia Bisericească”). Iar dacă s-ar îndoi şi n-ar primi bucuros să facă şi să înveţe astfel, să nu se hirotonească. Căci Dumnezeu a zis în chip de prooroc (profetic): „Tu ai lepădat cunoaşterea şi Eu te voi lepăda pe Tine, că nu-mi slujeşti Mie ca preot” (Os 4, 6).

Orice alegere de presbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumeşti, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun episcop, folosind dregători lumeşti, şi prin aceştia s-ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească şi să se afurisească (de asemenea) şi toţi părtaşii lui” (can. 30 ap.).
Căci se cuvine ca cel ce vrea să fie înaintat la episcopie să se aleagă de către episcopi, după cum s-a orânduit (hotărât) de către sfinţii Părinţi cei de la Niceea în canonul care zice: „Se cuvine ca episcopul să se aşeze mai cu seamă de către toţi (episcopii) cei din eparhie (mitropolie); iar dacă ar fi greu vreun lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie strâmtorătoare (presantă), fie pentru lungimea drumului, adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se şi cei care lipsesc (absenţi), şi încuviinţând (consimţind) prin scrisori, atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie) mitropolitului.

Dumnezeiescul apostol Pavel vestitorul adevărului (propovăduitorul), aşezând (rânduind) presbiterilor din Efes, sau mai degrabă întregului cin (corp) preoţesc (rânduială) asemenea unui canon, a grăit deschis astfel: „Argintul sau aurul sau haina nimănui nu am poftit; toate vi le-am arătat vouă, căci astfel ostenindu-vă se cade să veniţi în ajutorul celor necredincioşi, socotind voi că este mai fericit a da decât a lua” (FAp 20, 33-35).
Drept aceea, şi învăţându-ne de la acela, orânduim ca episcopul, născocind pentru câştig ruşinos (născociri, pretexte) în pricini de păcate, să nu plănuiască nicidecum a cere aur, sau argint, sau altceva de la episcop, sau clericii, sau monahii cei care se află sub el (îi sunt supuşi). Căci zice apostolul: „Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Co 6, 9) şi: „Nu sunt datori copiii să agonisească părinţilor, ci părinţii copiilor” (2 Co 2, 14).
Dacă, aşadar, pentru stoarcerea aurului sau a vreunui alt soi sau pentru vreo patimă a sa, s-ar găsi cineva (dintre episcopi) oprind de la slujbă (liturghie) şi afurisind pe vreunul dintre clericii supuşi lui, sau închizând vreo cinstită (sfântă) biserică, spre a nu se săvârşi în ea slujbele lui Dumnezeu, şi trecând (întinzând) nebunia lui asupra (lucrului) celui nesimţitor, cu adevărat fără simţire fiind (acela), se va supune şi aceleiaşi pătimiri şi se va şi întoarce răutatea lui asupra capului său (Ps 7, 16), ca un călcător al poruncii lui Dumnezeu şi al rânduielilor apostolice. Căci şi Petru, căpetenia (corifeul) dintâi al apostolilor, porunceşte: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu cea întru a voastră (grijă), veghind asupra ei, şi nu cu silnicie, ci cu tragere de inimă, după Dumnezeu; nu cu căutare de câştig ruşinos, ci cu râvnă, nu ca şi când aţi fi stăpâni ai obştilor (păstoriţilor), ci pildă făcându-vă turmei; şi când se va arăta Arhipăstorul, primiţi cununa cea neveştejită a măririi” (1 Ptr 5, 2-4).

Păcat de moarte se consideră când oarecari păcătuind, rămân neîndreptaţi. Dar şi mai rău decât aceasta este dacă se ridică cu cerbicie (încăpăţânare) împotriva dreptei credinţe şi a adevărului, preţuind mai mult pe mamona decât supunerea faţă de Dumnezeu, şi se împotrivesc rânduielilor lui canonice. În aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerindu-se îşi vor veni în fire (se vor trezi) din greşeala lor; căci trebuie ca aceştia să se apropie cu tot dinadinsul de Dumnezeu şi cu inimă zdrobită să ceară lăsarea şi iertarea acestui păcat şi să nu se mândrească cu danie nelegiuită. Căci „Domnul e aproape de cei zdrobiţi cu inima” (Ps 33, 17).
Drept aceea, cei ce se fălesc că au fost rânduiţi în Biserica prin dare de aur (prin dăruirea aurului) şi, punându-şi nădejdea în acest obicei rău, care înstrăinează de Dumnezeu şi de toată preoţia şi care, din această pricină, cu faţa neruşinată şi în gura mare (cu gura neacoperită), prin cuvinte ocărâtoare batjocoresc pe cei ce au fost aleşi de către Duhul Sfânt, pentru bunătatea (virtutea) vieţii lor şi care au fost rânduiţi (în Biserică) fără dare de aur, (atunci) mai întâi cei ce fac aceasta să ia treapta cea din urmă a cinului lor (a stării proprii). Iar dacă ar stărui (persevera), să fie îndreptaţi prin certare (epitimie).
Iar dacă cineva s-ar vădi cândva făcând aceasta întru hirotonie (cu prilejul hirotoniei) să se urmeze după canonul apostolic, care zice: „Dacă vreun episcop, sau presbiter, sau diacon ar dobândi prin bani (demnitatea) această vrednicie, să se caterisească şi acela, şi cel ce l-a hirotonit şi să se taie cu totul şi din comuniune (biserică, împărtăşire), ca Simon Magul de către mine Petru” (can. 29 ap.).
Aşijderea şi după al doilea canon al cuvioşilor noştri părinţi de la Calcedon, care zice: „Dacă vreun episcop ar săvârşi hirotonie pentru bani şi ar coborî între lucrurile de vânzare harul care nu se vinde, şi ar hirotoni pentru bani episcop, ori horepiscop, ori presbiter, ori diacon, ori pe altcineva dintre aceia ce se numără în cler, sau pentru bani ar înainta (institui, rândui) econom sau ecdic (apărător, avocat) bisericesc, sau paramonar, sau pe oricine din canon (din catalogul slujbaşilor bisericeşti), pentru câştig ruşinos pe seama sa, cel dovedit că a făcut (întreprins) aceasta să se primejduiască în privinţa propriei sale trepte (spiţe), iar cel hirotonit să nu aibă nici un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ, ci să fie străin de vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă cineva s-ar vădi (ar apărea) ca mijlocitori în astfel de apucături (afaceri) ruşinoase şi nelegiuite, să cadă şi acesta din treapta sa, dacă ar fi cleric, iar de ar fi laic sau călugăr, să se afurisească” (can. 2 sin. IV ec.).

De vreme ce este (există) un canon care zice: „De două ori pe an, în fiecare eparhie (mitropolie) trebuie să se facă cercetările canonice de către adunarea episcopilor” (can. 37 ap.) - dar, din pricina oboselii celor ce se întrunesc şi a lipsei lucrului trebuitor pentru călătorie, cuvioşii părinţi ai sinodului al şaselea (ecumenic) au orânduit ca în orice chip şi pentru orice cuvânt (pricină) să se ţină o dată pe an (sinodul) şi cele greşite să se îndrepteze (can. 8 Trul.).
Aşadar, pe acest canon îl înnoim noi, şi dacă s-ar afla vreun dregător oprind acest lucru, să se afurisească. Iar dacă vreunul dintre mitropoliţi nu ar avea grijă (ar neglija) să se facă lucrul acesta, fără (a fi) nevoie şi silă şi fără vreo binecuvântată pricină, să fie supus cercetărilor canonice.
Iar când se ţine sinodul pentru treburi canonice şi evanghelice, se cuvine ca episcopii întruniţi să fie cu osârdie şi cu grijă întru păzirea dumnezeieştilor şi de viaţă făcătoarelor porunci ale lui Dumnezeu. Căci întru păzirea acestora multa răsplată este” (Ps 18, 11), pentru că şi „făclie este porunca, iar legea este lumină, şi calea vieţii este mustrarea şi îndrumarea” (Pr 6, 23), şi „Porunca Domnului este strălucitoare, luminând ochii” (Ps 18, 8). Dar mitropolitul să nu fie volnic (să nu aibă voie) a cere din cele ce aduce episcopul cu sine, fie dobitoc, fie altceva (alt soi). Căci de s-ar dovedi făcând lucrul acesta, să se dea înapoi împătrit.

Dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea” (1 Tim 5, 24). Aşadar, păcatelor mai înainte săvârşite, le urmează şi alte păcate. Astfel, rătăcirii (ereziei) nelegiuite a clevetirilor de creştini, i-au urmat şi alte nelegiuiri. Căci precum au luat (scos) din biserică chipul cinstitelor icoane (sfintelor icoane), au părăsit şi alte oarecare obiceiuri, care trebuiesc să fie înnoite şi ţinute întocmai după aşezământul (legea) scris şi nescris.
Aşadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaşte ale mucenicilor (martirilor), orânduim ca în ele să se facă aşezarea moaştelor, cu rugăciunea obişnuită. Iar cel ce va fi aflat târnosind biserică fără sfintele moaşte, ca unul care a călcat predaniile bisericeşti, să se caterisească.

De vreme ce oarecare rătăciţi din legea (religia) evreilor credeau că pot să ia în râs pe Hristos Dumnezeul nostru, prefăcându-se că se încreştinează, dar lepădându-L pe El (negându-L) în ascuns şi ţinând sâmbăta în taină, şi alte lucruri iudaice făcând, - orânduim ca aceştia să nu se primească nici la împărtăşire, nici la rugăciune, nici în Biserică, ci să fie pe faţă evrei, după legea (religia) lor, şi nici pe copiii lor să nu-i boteze, nici să cumpere sau să dobândească rob (sclav).
Iar dacă vreunul dintre ei se întoarce (converteşte) din credinţă cinstită (sinceră) şi, biruind datinele şi treburile lor, o va mărturisi din toată inima, spre a-i încredinţa (convinge) şi a-i îndrepta şi pe alţii, acesta să se primească şi să se boteze, şi copiii lui să fie întăriţi în a se lepăda (abţine) de meşteşugurile evreieşti; iar dacă nu ar fi astfel, să nu se primească ei în nici un chip.

Toate jucăriile copilăreşti şi glumele nebuneşti, scrierile mincinoase, şi cele care s-au făcut (alcătuit) împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse la o parte (scoase din circulaţie) împreună cu celelalte cărţi eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr, să se afurisească.

De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduiala canonică, părăsindu-şi parohia lor, aleargă la altă parohie, şi mai cu seamă în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi stau (se stabilesc) la dregători lumeşti, săvârşind sfintele slujbe (liturghii) în paraclisele (capelele) lor, pe aceştia nu este îngăduit a-i primi în nici un fel de casă sau biserică, fără voia episcopului propriu şi a episcopului Constantinopolului. Iar dacă va face cineva şi ar stărui (în ceea ce a făcut), să se caterisească. Câţi însă fac lucrul acesta cu ştirea mai înainte pomeniţilor preoţi (vlădici), nu le este îngăduit a lua asupra lor purtări de grijă lumeşti şi de ale vieţii, ca fiind opriţi de către dumnezeieştile canoane a face aceasta. Iar dacă cineva s-ar prinde având asuprăşi o sarcina mai mare decât cele zise, ori să înceteze, ori să se caterisească. Aşadar, mai bine să se ducă (preotul) spre învăţarea copiilor şi a casnicilor (sclavilor), cetindu-le lor cu stăruinţă Scripturile, căci spre aceasta a şi luat moştenire preoţia.