Can. 4 sin. I-II - Călugărul fugit. Osânda călugărului care fuge din mănăstire. Mai-marele călugărilor este episcopul (Stăpânirea episcopului asupra călugărilor):
Vicleanul s-a nevoit în multe chipuri să umple de ocară cinstea schimei monahiceşti şi spre scopul acesta a găsit mult ajutor în vremea eresului celui de mai înainte. Că monahii părăsindu-şi mănăstirile lor de sila eresului, unii (se duceau) la alte (mănăstiri), iar alţii în locaşurile bărbaţilor lumeşti se duceau. Însă ceea ce pe dânşii se părea atunci a-i face fericiţi prin dreapta credinţă, în nărav nebunesc căzând, îi face de râs. Acum dreapta credinţă răspândindu-se şi Biserica liberându-se de sminteli, totuşi părăsindu-şi mănăstirile lor şi, ca un râu cu anevoie de oprit, încoace şi încolo învârtindu-se şi strămutându-se şi de multă nepodoabă umplu mănăstirile, dar şi multă nerânduială îşi adună întru sine şi cinstea supunerii o rup şi o strică. Că Sfântul Sinod, curmând nestatornicia pornirii acestora şi nesupuserea, a hotărât că dacă vreun monah, fugind din mănăstirea sa, s-ar duce sau în altă mănăstire sau în locuinţa lumească ar intra, şi el, şi cel ce l-a primit să fie afurisiţi, până ce fugarul s-ar înapoia în mănăstirea din care rău a fugit. Iar dacă episcopul pe oarecare dintre monahii cei dovediţi în dreapta credinţă şi în cinstea vieţii ar voi să-i mute în altă mănăstire în scopul statornicirii (vieţii) mănăstireşti, sau şi în casă lumească va socoti a-i aşeza spre mântuirea celor ce locuiesc într-însa, sau aiurea (în altă parte) va binevoi să-i pună, aceasta împrejurare nu face vinovaţi nici pe cei ce-i primesc, nici pe monahi