Două lucruri: Întâi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu-Tatăl, veşnic ca El şi una cu El, după fiinţă şi slavă, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiul şi nu Tatăl, că Tatăl Îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mântuitorul Hristos Însuşi a spus despre Sine: „Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea” (In 17, 5).
Al doilea, că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătându-Se şi în aceasta Dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învăţat articolul I al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul: „Toate printr-Însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut” (In 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: „Prin Care şi veacurile s-au făcut” (Evr 1, 2), iar în alt loc spune: „pentru că-ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri şi de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate prin El şi pentru El s-au zidit şi El este mai înainte decât toate şi toate-ntru El se ţin împreună” (Col 1, 16-17).
Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte deci şi la pronierea lor, ţinând mereu viaţa în ele şi purtând grijă de ele, cum Însuşi zice: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In 5, 17).